Orice om care se pierde prin viața mea, consumă un gram din mine, dar nu uită să-mi reamintească ce suflet bun au descoperit. Nu cred că ține doar de educația primită, ci cred că asta e natura mea. Parcă o aud pe mama, ori de câte ori mă lovește o frustrare și las furia să vorbească-n locul meu, că spune „Alexandra, tu nu ești așa. Tu ești un om bun”. Da, mamă, sunt. Dar am obosit.

Încep să cred că bunătatea, înțelegerea, liniștea, toate sunt un handicap al unei societăți lipsite de sens, rănite, robotizate care funcționează prin stoparea emoțiilor sau neacceptarea lor. Se adună frustrări, se multiplică și simți cum ele vor să preia controlul. Să te definească. Mi s-a spus de curând „Sper să nu aibă nimeni puterea să-ți schimbe sufletul”. Nu. Pentru că e un har. Iar ce e dat de la Dumnezeu e o armă ce dăinuie etern. Dar Dumnezeu mi-a mai strecurat ceva– naivitatea. Naivitatea de a crede în oameni. Naivitatea că în cei din jurul meu există un gram de bunătate. Naivitatea că intențiile lor vizavi de mine sunt la fel de pure și reale precum ale mele.

Dacă e ceva ce m-a durut cel mai tare a fost să mă pierd pe mine. Să rătăcesc prin inimi străine crezând că-mi sunt „acasă”. Să mă las purtată-n brațe protectoare care nu au făcut altceva decât să-mi strivească aripile. Să mă las sărutată de buze care nu ascundeau altceva decât otravă. Așa, din totul meu am ajuns un gram. Și puțin mai mult. Un gram de suflet, presărat cu speranță, îmbibat în dezamăgiri. Înecat. Întunecat. Intoxicat. Însetat de necunoscut.

Mi-am amanetat sufletul pentru fericirea voastră. Și am obosit. Mi-am dat timp să mă vindec de răni pentru care nu m-am făcut auzită. Nu pentru că nu m-a durut, ci pentru că am țipat când nu era nimeni în preajmă. Pentru că nu am vrut ca golul meu să cântărească pentru alții. Și-am făcut ce-am știut mai bine. Am mimat fericirea și m-am șlefuit piesă cu piesă între patru pereți, pentru a deveni din nou un om complet. Am dus bătălii între minte și suflet, am pierdut și am luat-o de la capăt. Întotdeauna unul este cu un pas înaintea celuilalt. Întotdeauna se ajunge la o egalitate, urmată iar de un avans. Nu există un câștigător, dar ce știu este că dacă inima-ți dictează să faci ceva, atunci vei știi că este real, pur.

Eroic să schițezi un zâmbet când în tine se duc lupte. Când începi să simți cum fiecare celulă din corp și sufletu-ți amorțesc, cum durerea și furia fac cel mai gălăgios duet. Și unde pui că toate astea sunt în tandem cu o rațiune care se lasă învăluită de o pătură de ceață și o inimă care căznește să bată?! „Ce-a mai rămas din tine? Femeie, tu ești poem. Și lumea asta e analfabetă!”.

M-am vindecat pe mine, dar nu am fost pregătită să-i vindec și pe alții. Nu m-am așteptat să fiu hrană pentru alte suflete, ceea ce m-a consumat. Din nou. Este un cerc vicios. În acest timp și spațiu mă simt o femeie completă. O femeie care nu caută jumătatea, ci un alt întreg. O femeie care și-a umplut fiecare centimetru din trup cu respect, afecțiune, dragoste de sine și care acum, din acest plin, vine cu o avalanșă copleșitoare către alte suflete. De data asta, vine cu manual de instrucțiuni. Pentru că în trecut am uitat să fiu a mea, am fost a altora. Și m-am pierdut.