Îmi era dor de postările noastre de pe blog în care să vă mai spunem una-alta despre ce am citit. Chiar dacă am fost absenți și am rămas în urmă cu postările să știți că ne-am păstrat obiceiurile. Am continuat să citim în tihnă, iar pentru că „ne-a lovit viața”, ba cu responsabilități, ba cu vacanțe și alte treburi personale, deja știam că ne aglomerăm cu „restanțele” și am decis să revenim cu un aer proaspăt în anul 2026. Pentru că ianuarie a fost o lună care părea că nu vrea să se mai termine, fără prea multe introduceri, iată lista noastră de cărți citite în prima lună a noului an. Vă așteptăm să ne urmăriți și pe conturile de Goodreads, că ne mai dăm cu părerea uneori și acolo. Spor la citit și poate vă inspiră alegerile noastre de pe raft!
Raftul lui Costel
Ultimul Oraș- Blake Crouch
La fel ca în 2025, un nou an, aceeași pasiune pentru citit. Am început anul cu finalul unei serii, Wayward Pines. Poate vă amintiți din anii trecuți, Blake Crouch este pe lista mea de autori de la care vreau să citesc tot ce au scris. În luna decembrie am început seria Wayward Pines și pot să spun că a fost un cadou de Crăciun.
Un alt Science Fiction superb scris de Blake Crouch, cu o altă temă față de celelalte cărți scrise de el. Pentru că nu pot să vorbesc despre volumul în cauză fără a da foarte multe spoilere, o să vorbesc despre poveste în general. Primul volum, “Pines” începe atunci când personajul principal se trezește într-un oraș străin fără memorie. Tot ce știe este că a fost implicat într-un accident de mașină și ce mai poate afla de la localnici. Însă, află foarte curând că nu toate întrebările au un răspuns și unele ar trebui să rămână nerostite. Deși povestea începe mai mult ca un thriller se transformă destul de curând într-un SF, când personajul principal află secretul orașului Pines.
Recomand cu încredere această trilogie fanilor SF dar și oricui își dorește să citească o poveste plină de acțiune care nu te lasă să mai pui volumul jos.
The Strength of the Few- James Islington
Anul 2026 este anul în care finalizăm toate seriile începute (bună glumă) sau, ca în cazul de față, ajungem cu seriile începute “la zi”. Dacă anul a început cu un SF ușor plin de acțiune, în “The Strength of the Few” a continuat cu ceva mult mai complicat, dar la fel de spectaculos.
Continuare de la “The Will of the Many” e ceva ce nu aș recomanda unui cititor de SF la început. O poveste de aproape 1000 de pagini per volum cu sisteme de ierarhie inspirate din republica romana, sisteme magice bazate pe puterea magică a supușilor și o lume vastă plină de personaje diverse și secrete, poate fi greu de citit și înțeles pentru un începător. Pe de altă parte, cu cât citești mai mult cu atât ești mai atras de poveste. La toate astea, în volumul de față se mai adaugă și un univers multiplu, deci chiar e investiție de timp și răbdare. Dacă aș fi avut un carnețel aproape de fiecare dată când ascultam al doilea volum sigur aș fi trasat câteva linii ca în filmele cu detectivi.
Cu toate astea, pentru toți pasionații de SF/Fantasy este un “must”. Sunt sigur că la finalul seriei va fi una din cele mai apreciate serii SF/Fantasy din toate timpurile.
“It is as if nothing happened at first, except the two men are suddenly letting her pass. Then bright red lines bloom on throats. Their hands go to their necks in aerie unison as they collapse”
Misterul “Regata” și alte povestiri- Agatha Christie
Nu există început de an fără Agatha Christie și al ei Poirot. Pe lista mea de cărți cu Poirot la numărul 21 este Misterul “Regata” sau “Regatei”. Mi-a fost foarte dificil să găsesc ceva în limba română și mai ales toate povestirile incluse în volumul original.
Totuși, cu ajutorul aplicației Voxa (no ad, Voxa suntem aici să știi) am reușit să ascult câteva dintre povestiri în limba engleză. Printre acestea și povestirea scurtă despre cum a reușit să fie furat un diamant neprețuit chiar din fața deținătorului. Ce e și mai fascinant este că Poirot reușește să rezolve misterul câteva zile mai târziu doar din relatările unuia dintre martori.
Deși mi-au plăcut și aceste povestiri aștept să ma întorc la volumele mai lungi cu mai multă intrigă și cazuri mai complexe.
Femeile din Umbră- Bernard Minier
Când am citit acum ceva timp “Lucia” nu aveam nicio așteptare și cu siguranță nu mă vedeam continuând povestea cu volumul doi. Dar Lucia Guerrero a devenit unul din detectivii mei preferați.
Volumul doi, “Femeile din umbră”, deși continuă povestea primului volum, se axează pe două noi cazuri conduse de Lucia Guerrero și echipa Guardia Civil se confruntă pe două fronturi cu doi asasini diferiți. Unul dintre ei răpește și ucide femei în Galicia, iar celălalt pornește o adevărată mișcare împotriva bogaților Madridului, ucigând câțiva dintre ei într-un mare fel. Așa cum văzusem undeva, Lucia se aseamănă destul de mult cu Lisabeth Salander din cărțile Millenium și sunt total de acord. Deși Suedia și Spania oferă două cadre total diferite, personajele principale, atmosfera și modul de operare al criminalilor este foarte asemănător și foarte captivant.
Sper că povestea va continua și alte volume și cu siguranță Bernard Minier intră pe lista mea de autori de la care voi citi cu plăcere și alte volume scrise.
Network Effect – Martha Wells
Ce se întâmplă când un robot programat pentru a ucide reușește să își hack-uiască soft-ul și să dobândească o constiință? Răspunsul este că vrea să fie lăsat în pace să își urmărească serialul preferat. O serie SF cu tente comice, “Murderbot Dieries”, aduce în prim plan problemele cu care se confruntă un robot care are acum liberul arbitru.
În volumul cinci, “Network Effect”, povestea robotului nostru continua și foști prieteni se întorc. Deși primele patru volume, spun povestea în volume mai scurte și bazate doar pe câte una din misiunile prin care trece personajul principal, volumul cinci se întinde pe mai multe planuri și adună toate personajele din toate volumele la un loc. Tonul amuzant al povestirii și personajul principal de care te atașezi din primele minute fac această serie să fie una pe care nu o poți abandona.
Anul trecut a ieșit și primul sezon al serialului cu Alexander Skarsgård și abia aștept să văd cum a fost portretizat Murderbot pe micul ecran. Sper din suflet sa fi păstrat amuzamentul din cărți și modul în care comunică personajul principal cu celelalte personaje.
Raftul Alexandrei
Portocala mecanică- Anthony Burgess
Am început anul cu o carte destul de inconfortabilă și tulburătoare despre violență, libertate și statul tentat „să repare” omul. Romanul gravitează în jurul lui Alex, un adolescent inteligent și destul de sadic care este totodată și liderul unei bande de tineri care își petrec nopțile agresând, violând și distrugând. A fost destul de greu de ținut pasul cu cartea din cauza limbajului inventat, mai degrabă un amestec de rusă, engleză și niște onomatopee infantile. M-am simțit puțin forțată să intru în mintea lui Alex și să-l înțeleg înainte de a ajunge să-l judec. Să înțeleg de ce Alex iubește violența așa cum iubește muzica clasică. Și n-am cum să nu-mi pun întrebarea dacă omul devine violent doar din cauze sociale, al sărăciei sau este pur și simplu o alegere conștientă?
Prima parte a romanului urmărește ascensiunea și căderea lui Alex, când este prins și condamnat la închisoare. Aici, statul îi oferă lui Alex o șansă: participarea la un experiment de condiționare psihologică menit să elimine impulsurile violente. Astfel, Alex nu mai este capabil să aleagă răul. El devine „bun” nu pentru că a înțeles binele, ci pentru că îi este biologic imposibil să facă altfel. De aici și titlul cărții, „Portocala mecanică”, când omul devine ceva viu la exterior, dar mecanizat în interior. După eliberare, Alex este aruncat înapoi în societate, complet vulnerabil, iar statul, care l-a transformat într-un experiment, nu îl mai poate proteja. De aici, povestea deschide un alt drum în care autorul insistă că adevărata moralitate vine doar din alegere liberă, nu din condiționare. Critica lui este îndreptată mai ales spre statul care preferă cetățeni docili în locul unor ființe morale autentice.
Nunta menajerei- Freida McFadden
Am citit trilogia „Menajera” dintr-un foc, atât de mult mi-a plăcut. Dar n-aș fi dat banii pe această nuvelă care nu adaugă niciun gram de profunzime la tot ce a însemnat povestea în sine. Știu, poate că nu mai aveai cum să reinventezi personajul, să-l provoci la un alt nivel, dar am simțit că aici doar a fost bine sigilat și atât. Mare lucru nu se întâmplă, doar mici conflicte și nunta în sine. E mai degrabă o concluzie, iar Freida McFadden pare perfect împăcată cu această idee.
Shogun- James Clavell
Am văzut serialul când a apărut și mi-a plăcut enorm. Nu voiam să ratez cartea și n-am făcut-o. Dar mi-a mâncat zilele, jur! M-am apucat de ea la începutul anului trecut și abia un an mai târziu am reușit să o termin, iar asta din cauza complexității. Este un roman istoric mamut despre ciocnirea civilizațiilor, putere politică, supraviețuire și transformare. În esență, nu este despre un european care cucerește Japonia, ci despre un om care învață, poate prea târziu, că adevărata cucerire este renunțarea la certitudinea propriei superiorități.
Povestea începe când John Blackthorne, un pilot englez, naufragiază pe coastele Japoniei împreună cu echipajul. Blackthorne este șocat de normalitatea morții în Japonia: seppuku-ul, execuțiile publice, acceptarea sacrificiului ca parte firească a vieții. Japonezii, la rândul lor, îl consideră pe Blackthorne barbar, lipsit de autocontrol, murdar. Este rapid prins în jocurile politice și ajunge sub protecția lui Toranaga, cel mai fascinant personaj al romanului, un strateg genial, aparent calm, dar profund manipulator, care vede în Blackthorne o piesă rară.
În peisaj apare Mariko, o nobilă japoneză extrem de inteligentă, prinsă între loialitatea față de Toranaga și propria dorință de moarte onorabilă din cauza trecutului familiei ei. Relația dintre Blackthorne și Mariko nu este o poveste de dragoste clasică, ci una despre imposibilitatea unirii reale dintre două lumi. Ea devine puntea culturală a lui Blackthorne, dar și oglinda în care acesta începe să-și vadă limitele morale. Pe măsură ce romanul avansează, Blackthorne suferă o transformare radicală. Învață limba japoneză, adoptă eticheta, acceptă ideea că onoarea poate fi mai importantă decât viața. Primește titlul de samurai și numele japonez Anjin-san. El nu „devine japonez”, ci devine un hibrid cultural care nu mai aparține pe deplin niciunei lumi. Dacă n-ai apucat să vezi serialul sau să citești cartea, n-aș vrea să-ți iau bucuria de a descoperi tot ce se întâmplă cu personajele, povestea, cum evoluează așa că te las să descoperi singur.
Zeul în flăcări- R.F. Kuang
Călătoria mea cu trilogia „Războiul macului” s-a încheiat în luna ianuarie și trebuie să recunosc că a fost chiar cu un final neașteptat. Știu că Rin a trecut prin multe încercări, trădări, dezamăgiri, dar începeam să simt că vocea ei interioară devine tot mai greu de suportat. Repetitivitatea autocompătimirii, reluarea constantă a acelorași conflicte interne și incapacitatea de a învăța din propriile decizii mi-au dat impresia de stagnare. Să nu mai vorbim de încăpățânarea cu care a înzestrat-o autoarea! Dar poate că am judecat-o greșit. Poate că intenția lui R.F. Kuang a fost chiar asta. Ca Rin să nu „crească”, ci doar să se repete. S-a simțit ca o buclă narativă destul de obositoare. Cu toate astea, finalul este incontestabil. 10/10. Ultimele capitole au reușit să dea sens poveștii.
El și ea- Alice Feeney
De mult n-am mai citit un thriller psihologic atât de bun care nu încearcă să te șocheze printr-o singură răsturnare de situație, ci te manipulează constant. Este o carte construită pe mai multe perspective și pe ideea că adevărul nu aparține niciodată complet unei singure voci, iar asta se simte încă din primele pagini.
Încă de la început am avut o suspiciune clară legată de direcția în care ar putea merge povestea. Totuși, narațiunea este atât de bine controlată și dozată, încât fiecare twist a venit să-mi zdruncine teoria inițială. De mai multe ori m-am întors la presupunerea de la care pornisem, convins că „acum sigur am prins-o”, doar că imediat apăreau noi revelații care reușeau să facă fiecare personaj să pară posibil vinovat. Experiența a fost cu atât mai interesantă cu cât am terminat recent și serialul His & Hers. Cartea te lasă mai mult timp în zona gri, acolo unde nimic nu este complet sigur.
Cât de mult contează cine spune povestea, cine o distorsionează și cine are de câștigat din asta!
Până nu se răcește cafeaua- Toshikazu Kawaguchi
Ideea cafenelei în care poți călători în timp, cu reguli stricte și consecințe limitate mă duce subtil cu gândul la regret, alegeri și relații. Faptul că are o structură construită din mai multe povești scurte legate de același loc are un aer de scenetă teatrală. Problema este că emoția pare adesea forțată. Totul e livrat rapid și previzibil, iar momentele care ar trebui să fie profunde sau sfâșietoare sunt rezolvate prea simplu, fără să lase suficient spațiu pentru reflecție.
Personajele nu am simțit că ar fi explorate cu adevărat. Intră, își spun povestea, își primesc lecția și ies din scenă. E o carte destul de simplă, uneori poate prea plată. Nu înțeleg hype-ul neapărat, am văzut că este chiar o serie, dar pe mine una nu m-a convins din păcate.
Mâine, mâine, poate mâine- Gabrielle Zevin
La prima vedere este o poveste despre prietenie, creație și obsesia pentru jocuri video. Povestea lui Sam și Sadie explorează modul în care colaborarea creativă poate fi atât inspirațională, cât și distructivă, dar ceea ce face cartea memorabilă nu sunt doar aceste teme, ci momentele de adevăr, în care vulnerabilitatea personajelor iese la suprafață.
Pentru mine, momentul care a schimbat complet perspectiva asupra cărții a fost aportul adus de Marx, care părea un personaj „too good to be true”. A fost un episod care pur și simplu m-a sfâșiat, pentru că a scos la iveală fragilitatea emoțională a personajelor, dar și pe a mea ca cititor. Până atunci, povestea putea părea doar un portret al ambiției creative, dar după Marx, totul a căpătat mai multă greutate. E fix scena care te face să privești totul cu alți ochi.
Editura Bookzone
Fata din tren- Paula Hawkins
Dacă e ceva ce mi-a plăcut la această carte a fost capacitatea autoarei de a manipula perspectivele. Mai mult, m-a forțat că devin parte din poveste și am simțit cum s-au activat în mine „instinctele de detectiv”, să filtrez informațiile și să pun cap la cap toate indiciile. Este fascinant modul în care suspiciunea se transferă între personaje. Cu toate acestea, romanul nu este lipsit puncte slabe. Finalul poate fi destul de previzibil, dar are noroc că este destul de satisfăcător modul în care se rezolvă misterul și cum se încheie cercul personajelor. Te face să vezi povestea ca pe un puzzle psihologic.
Editura Trei
The Raven Scholar (Eternal Path Trilogy #1)- Antonia Hodgson
„The Raven Scholar” este genul de debut care te prinde din primele capitole și nu-ți mai dă drumul. Cartea are o energie intensă, tensionată și foarte bine dozată, combinând competiția cu misterul și magia într-un mod care te ține constant în alertă. Dacă ar fi să o descriu pe scurt, funcționează perfect ca un Hunger Games îmbinat cu un murder mystery, dar într-un cadru fantasy. Neema este un personaj foarte inteligent și atent construit, iar simbolismul corbului este imposibil de ignorat. Și da, trebuie spus clar: KRAA KRAA. Este genul de detaliu care rămâne cu tine mult după ce ai închis cartea.
Caraval- Stephanie Garber
N-ai cum să nu privești cartea ca pe un spectacol vizual. Este genul care nu se citește, ci se trăiește. Misterul, magia, iluzia sunt la tot pasul. Cartea o urmărește pe Scarlett Dragna, o tânără care trăiește sub supravegherea strictă a tatălui său abuziv și călătoria ei într-un joc legendar numit Caraval, organizat de magicianul Legend. Forța cărții stă în atmosfera creată cu spectacole elaborate și reguli misterioase care fac jocul imprevizibil. Cumva granița dintre realitate și iluzie este mereu ambiguă, iar cititorul trebuie să navigheze la fel ca personajele prin puzzle-uri și indicii care devin tot mai complicate pe măsură ce povestea avansează.
Relația dintre Scarlett și sora ei, Tella, adaugă un strat emoțional romanului, iar în paralel avem și tensiunea romantică dintre ea și Julian, partenerul ei în Caraval. Motivația lui Scarlett nu este câștigul, ci dragostea și loialitatea, ceea ce o face un personaj ușor de susținut.
Punctul forte al cărții este, fără îndoială, atmosfera. Fiecare pagină este impregnată de magie, culori, senzații și pericol la orice pas. Caraval este construit ca un puzzle elaborat, iar lectura devine un joc în sine: încerci constant să ghicești ce este real, cine spune adevărul și care este prețul fiecărei alegeri. Un început de serie captivant, care te face să intri în joc și să nu mai vrei să ieși. Motiv pentru care am reușit să termin și vol.2.
Editura RAO
Legendar- Stephanie Garber
„Legendar” este continuarea care nu doar extinde universul Caraval, ci îl complică, îl întunecă și îl face semnificativ mai periculos. Dacă primul volum a fost despre miraj, speranță și descoperirea iluziei, Legendar este despre adevăr, putere și costul real al alegerilor. Este o carte mai matură, mai intensă emoțional și, în multe privințe, mai satisfăcătoare.
De data aceasta, Tella este în centrul poveștii, o schimbare de perspectivă care funcționează surprinzător de bine. Tella este impulsivă, egoistă uneori, contradictorie, dar extrem de vie. Spre deosebire de Scarlett, ea nu caută siguranță, ci libertate, chiar dacă asta înseamnă haos. În „Legendar”, iluzia nu mai este doar un decor fascinant. Ritmul este mai alert decât în Caraval, iar tensiunea este susținută de o structură narativă mai clară și de răsturnări de situație mai bine calibrate. Volumul II răspunde la întrebări lansate intenționat și lăsate fără răspuns în primul volum, dar deschide altele noi, mai intrigante. Finalul pregătește terenul pentru o concluzie pe care abia aștept să o descopăr în volumul următor!
Editura RAO
Piranesi- Susanna Clarke
Am văzut multe review-uri bune pe Goodreads aduse la adresa cărții, dar pentru mine, din păcate, n-a funcționat. Mi s-a părut că citesc în gol. Construcția lumii este, fără îndoială, neobișnuită: o casă infinită, plină de săli și statui. Problema este că această ambiguitate nu m-a atras, ci m-a dezorientat constant. Mult timp nu am știut despre ce citesc, unde mă aflu în poveste și, mai ales, care este direcția narativă. În loc să simt mister și curiozitate, am simțit o lipsă de repere, ca și cum aș rătăci fără hartă printr-un spațiu care refuză să se lase înțeles.
Abia în ultimele capitole începe să se contureze sensul real al romanului, iar revelația finală clarifică, în sfârșit, despre ce a fost vorba de la început. Din păcate, această claritate vine prea târziu pentru a recupera experiența de lectură. Deși ideea din spatele cărții este interesantă, iar mesajul despre identitate, izolare și manipulare este relevant, drumul până acolo mi s-a părut prea opac și lipsit de satisfacție. Revelația nu a avut efectul de „aha”, ci mai degrabă de „în sfârșit înțeleg”.
Lore- Alexandra Bracken
Cartea promite mult încă din concept (d-aia am și cumpărat-o): mitologia greacă adusă în prezent, zei condamnați să trăiască printre muritori și o vânătoare sângeroasă care se repetă o dată la câțiva ani. Pe hârtie, premisa este spectaculoasă. În realitate însă, experiența de lectură a fost mult mai amestecată, în mare parte pentru că a intrat în conflict direct cu așteptările mele inițiale.
Am pornit cu speranța unui fantasy mitologic intens, poate mai întunecat, mai concentrat pe zei și pe consecințele mitului. Ce am găsit a fost un roman urban, ancorat puternic în lumea modernă: New York, arme de foc, bande, tehnologie, peste care mitologia este suprapusă. Iar aici apare principala mea problemă: nu sunt, în general, un fan al combinației dintre mitologie și decor modern, iar Lore nu a reușit să-mi schimbe această părere. Deși ideea Agonului, acea competițeie în care zeii sunt vânați pentru puterile lor, este interesantă, execuția mi s-a părut aglomerată. Ritmul este alert, uneori prea alert, iar cantitatea mare de informație livrată rapid face dificilă atașarea emoțională față de personaje.
Asta nu înseamnă că Lore este o carte slabă. Dimpotrivă, este bine scrisă și probabil extrem de atractivă pentru cititorii care iubesc urban fantasy-ul cu mitologie reinterpretată. Luptele sunt dinamice, miza este constant ridicată, iar ideea de zei muritori într-o lume care nu mai crede în ei este exploatată la nivel de spectacol. Cred că dezamăgirea mea vine mai degrabă din nepotrivirea dintre așteptări și realitate, nu dintr-un eșec al cărții. Lore este un roman care știe exact ce vrea să fie, dar acel „ceva” nu este pe gustul meu.
Editura Bookzone
Tot ce știu despre dragoste- Dolly Alderton
Este una dintre acele cărți care cer răbdare. Nu pentru că ar fi greu de citit, ci pentru că își găsește vocea treptat, iar începutul poate da senzația unei colecții de întâmplări drăguțe, dar lipsite de substanță reală.
Primele capitole m-au plictisit. Tonul lejer, anecdotic, centrat pe ieșiri, relații eșuate și micile drame ale tinereții mi s-a părut superficial, aproape fără esență. Aveam impresia că citesc fragmente simpatice dintr-un jurnal, dar fără un fir coerent. Totul părea prea ușor. Și totuși, pe măsură ce cartea înaintează, lucrurile încep să se așeze. Autoarea renunță treptat la zgomotul experiențelor de suprafață și ajunge la ceva mult mai onest: frica de singurătate, confuzia identitară, relațiile care se destramă nu din lipsă de iubire, ci din nepotrivire. În acel moment, cartea devine cu adevărat interesantă. Nu pentru că oferă revelații, ci pentru că începe să spună adevărul fără să-l îndulcească. Relația autoarei cu prietena ei cea mai bună devine, poate, cea mai solidă și emoționantă linie narativă a cărții, eclipsând relațiile romantice.
Nu e o carte despre care să zic că m-a cucerit imediat, dar m-a câștigat pe parcurs. Începe ca o conversație ușoară și se transformă, încet, într-o reflecție matură despre creștere, pierdere și despre formele de iubire pe care le subestimăm.
Editura Curtea Veche Publishing
Teoria Let Them- Mel Robbins
Iată o carte de dezvoltare personală care vine cu o idee extrem de simplă. Poate chiar prea simplă, în funcție de unde te afli în propriul proces de creștere. Mesajul de bază, „lasă-i”, este gândit ca un antidot la nevoia de control, la anxietatea provocată de reacțiile celorlalți și la epuizarea emoțională care vine din a încerca să gestionezi tot și pe toți.
Pentru mine, cartea nu a adus revelații. Nu pentru că mesajul ar fi greșit, ci pentru că este unul pe care îl internalizasem deja. Am făcut munca aceea și, într-o anumită măsură, încă o fac, dar nu mai sunt la început de drum. Din acest motiv, lectura nu a fost nici transformatoare, nici iritantă. A fost… corectă. Utilă, mai ales pentru cineva care abia începe să-și pună întrebări despre limite, atașament și nevoia de validare. Unele pasaje mi s-au părut repetitive, iar mantra „just let them” ajunge, pe alocuri, să sune prea ușor. Pentru mine, creșterea personală nu înseamnă doar detașare, ci și conversații grele, onestitate inconfortabilă și asumarea conflictului atunci când contează. A „lăsa lucrurile să fie” nu este întotdeauna suficient și, uneori, poate deveni o formă mascată de evitare.
Cu toate acestea, nu pot nega forța mesajului de bază. Cartea punctează foarte bine un adevăr esențial: nu poți controla totul și, mai important, nu ar trebui să încerci. O mare parte din suferința noastră vine exact din această luptă inutilă cu reacțiile, alegerile și comportamentele altora. „The Let Them Theory” funcționează ca un memento clar și bine articulat. Poate cea mai interesantă realizare personală a fost că mi-am dat seama că trăiam deja în acest mindset cu mult înainte ca el să primească un nume, o teorie și o copertă catchy. Nu pentru că „let them” ar fi soluția universală, ci pentru că, la un moment dat, devine singura opțiune sănătoasă.
Editura Trei
Leave a Reply